Nimeni n-a scris despre noapte. Ingratilor. Vorbiti despre fericire, dragoste, lumina, despre oameni si culori, concerte si farfurii de portelan… Dar fericirea mea e noaptea. Si uneori, e tot ce am. Noaptea nu imi pasa. Sau imi pasa cel mai mult. Noaptea pot sa zambesc natural, pentru ca e prea intuneric. Nu-mi poti observa dantura deformata, ori ridurile ce se contureaza in jurul gurii. Noaptea pot sa te sarut chiar daca nu te iubesc, pentru ca dimineata ma voi legana in hamac, band cafea decofeinizata si savurand ciocolata cu menta si voi uita. Sau imi voi aminti ca trebuie sa uit. Si voi privi lacul, sau masinile, sau casuta de hipioti din camp, si voi stii ca te-am ranit…
Noaptea, Coca Cola sta in frigider, pentru ca provoaca insomnii. Ascult muzica in casti, ceva lent, ca sa ma adoarma. Piese pe care dimineata le voi ura, pentru ca sunt prea lacrimogene. Eu nu sunt ceea ce sunt noaptea. Ma transofrm in ceva asemanator unui om-lup, cu mai putine secrete, frustrari, complicatii. Noaptea, pistruii mei iti par atragatori, iar ochii banal de negri te privesc mai atent ca oricand. Cu totii va schimbati. Ramane din voi doar umbra. Nu a voastra. Umbrele voastre sunt banale, fade, lipsite de vlaga. Din suflul vostru iese umbra a ceea ce simtiti, iubiti, a ceea ce va doriti sa mancati de dimineata.
Noaptea nu-mi pasa. Dar pe tine te iubesc. Pentru ca sunt atat de narcisista (metafora foarte subtila).
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu