Monolog adresat

Ascultă, pentru că povestea mea e interesantă. Vezi tu, într-o zi voi schimba lumea...

Lasă ceaşca pe farfuriuţă şi, pentru o secundă, priveşte absent pe fereastră de dragul dramatismului.

Ştii, frate, nu e stupid să vezi ursuleţi de pluş în explozia de la WTC. E ca şi cum te-ai uita la nori. Norii au forme ciudate, şi uneori seamănă cu diferite chestii. Asta nu îi face mai puţin nori; şi, în plus, urşii ăia sunt mai realişti decât faţa dracului...
Sunt confuză şi regret multe. Cred că o să fug la mare şi vreau să mă detaşez de mulţi dintre ei. Unii nu s-ar aştepta, dar nu îi mai vreau. N-o să am curajul să le-o spun niciodată dar, pielea mea, totul e în regulă. Mă rog, ipotetic... Am nevoie de un restart. Şi da, dragule, ştiu. Ţi-am mai zis-o de atâtea ori; vreau să fiu sigură că mă aştepţi la mare.
Am unghii roşii de târfă şi tu nu poţi să faci nimic în privinţa asta. Să mă chinui în continuare să înot împotriva valurilor? Puii mei, e greu. Ştii că n-o să reuşesc. Soluţia e să plec la mare.

Respiră.

Mă simt dependentă, frate. Şi dependenţa de oameni e groaznică. E crudă, pana mea. Oricum fără ei n-aş fi nimic şi nu m-ar saluta nimeni pe stradă. Nu? Nu mai râde. Bă, ţi-am zis de tipul din metrou?

În fine, n-am niciun ban. Am o grămadă de vise şi chestii. Pfuai, super. Şi da, am râs ironic. Dă-l în mă-sa de rucsac, eu voiam să merg la Om bun. Băi, eşti sigur se ţine concertul ăla pe 2? Vreau o viaţă perfectă şi faptul că ştiu că n-o s-o am mă intrigă şi mă face să mă răzgândesc, deopotrivă. A, apropo. Ştii că nu mai mănânc de la Mec? Nici de la KFC. Şi am devenit vegentariană. Ovo-lacto-vegetariană, Dida. Ştiu. Poftim? A, nu contează de ce. Uite ce contează: fugi cu mine?