lasa-ma sa mor putin...

miercuri, 13 ianuarie 2010

Eu am nevoie de un nebun sa ma iubeasca; de un zeu si de un poet. Am nevoie de un om care sa zambeasca; sa zambeasca mult si sa ma lase sa gandesc in metaforele mele, sa iubesc in metaforele mele. Vreau sa nu stiu niciodata unde e sau daca mai e. Vreau sa poata sa ma dea dracului cand vrea el si sa stiu. Stiu ca ar putea sa ma stranga la el cu tot tot efortul si cu intreg sufletul.

Sa-mi insuseasca cine sunt. In locul meu. Eu vreau tot ce misca sau influenteaza, repira miscare. Vreau sa simt tot si sa va povestesc tuturor. Sunt o povestitoare, o semizeita. Au fost nebuni care m-au iubit. Multi nebuni. Au fost nebuni care inca s-ar arunca in mare pentru mine si-mi e teama sa pierd asta. Imi place cine am ajuns si incep sa invat cum se face.
Vreau sa vomit tot ce ma frustreaza si vreau sa imi tina Iisus capul. Sa adorm cateva zile si sa ma trezesc in mijlocul unei intersectii. Imi e dor de bunicul meu si vreau sa alerg. Fugã. Fugã. Mi-s pe jumatate ardeleanca; totul devine clar de la un punct in coace, apoi adorm si renasc din scrum, mereu renasc si nu mor niciodata.
De la oamenii care ma urasc invat cel mai mult. De la cine-am invatat sa vorbesc cu luna? Asa m-au ascultat bunicii mei.
Zambiti-mi, zambiti-mi! Pacat ca eu nu beau cafea...

2 comentarii:

silver spunea...

postul asta e pur si simplu frumos, mai ales inceputul :)

Arina Lazăr spunea...

Multumesc mult :)